Genul Linguatula

LinguatulaLinguatula serrata (Frohlich, 1789). Parazitul în stadiul adult sea­mănă cu un plațhelmint. Prezintă un corp inelat, foarte aplatizat dorso-ven­tral. Duce o viață parazitară în fosele nazale ale unor carnivore (cîine, pisică, vulpe, lup), fiind găsit într-un caz și la om (E. Brumpt).

Femela măsoară circa 10 cm în lungime, avînd o lățime, în partea sa anterioară, de 8—10 mm. Corpul i se îngustează treptat spre partea poșterioară, pînă la 2 mm. Fiecare inel depășește prin marginea sa, pos-> terioară inelul următor, ceea ce dă întregului corp o aparență crenelată.

Orificiul bucal se găsește anterior, ventral. De o parte și de alta a lui se afla două perechi de cîrlige, care reprezintă picioarele degenerate. Orifi­ciul sexual este situat ventral, la extremitatea posterioară.

Masculul este cu mult mai mic, aplatizat și mai lat anterior. Măsoară în lungime abia 2 cm, avînd o lățime anterioară de 3 mm, ce se atenuează posterior, treptat, pînă la 0,5 mm. Orificiul sexual mascul se găsește ven­tral, în jumătatea anterioară a corpului.

Ouăle sînt ovoidale. Măsoară 90 pe 70 microni, posedă două învelișuri și sînt deja embrionate în momentul depunerii. Embrionul are o formă ovalară terminată posterior printr-o prelungire caudală. Posedă un ori­ficiu bucal ventral anterior și două perechi de apendice laterale, chiti- noase, considerate ca rudimente de picioare. Ele sînt situate lateral, pe treimea mijlocie a porțiunii ovoidale și se termină fiecare prin cite o pere­che de gheare fine.

Ouăle sînt eliminate la exterior de gazdă prin materiile fecale (deoa­rece animalele-gazdă își înghit sputa) sau mai ales prin strănuturile repe­tate pe care le provoacă gazdei prezența parazitului în fosele nazale.

Aruncate în mediul extern, ouăle se atașează de diverse vegetale prin mucusul nazal care le înconjoară. Cu vegetalele vor pătrunde în tubul di­gestiv al unei gazde intermediare (vite, oaie, capră și, uneori, chiar omul), în această a doua gazdă, embrionul iese din ou și urmează o lungă evoluție, prin numeroase năpîrliri succesive, pînă ce ajunge la forma larvară defini­tivă, care se închistează, așteptînd sub această formă in viscerele gazdei intermediare (mai ales în ficat, plămîni, ganglioni mezenterici) ocazia să fie ingerată de o gazdă definitivă, la care se va transforma în adult (mascul sau femelă). Nu depășește în lungime 4—5 mm și, similar adultului, are corpul aplatizat, mai lat anterior, unde atinge 1 mm, și îngustat progresiv posterior. Este alcătuită dintr-un mare număr de inele foarte înguste și fiecare din ele (cu excepția primelor două) e prevăzut pe marginea sa pos­terioară cu spini dirijați posterior. Orificiul bucal este situat anterior, ventral. De o parte și 4e alta a lui, inconjurîndu-1 posterior, se regăsesc două perechi de cîrlig^, care reprezintă (ca și la adult) rudimentul picioa­relor. Interesant este că această formă larvară, definitivă, închistată, e sexualizată și prezintă deja orificii sexuale, după care se poate determina sexul său. Orificiul sexual femei este situat, ca și la femela adultă, sub- terminal ventral, iar orificiul sexual mascul se găsește anterior ventral, la nivelul celui de al cincilea șir transversal de spini. Stadiul avansat al dezvoltării aparatului genital a determinat pe unii cercetători să consi­dere asemenea forme ca fiind „nimfe”. Alți autori, între care și E. Brumpt, au continuat totuși să le considere „forme larvare”.

Infestarea gazdei definitive se face prin ingerarea formei larvare adă­postite în viscerele gazdei intermediare. Gerlach, citat de R. Blanchard, presupune că larva urmează la ga>zda definitivă un drum foarte complicat. După acest autor, ea ar străbate peretele tubului digestiv, ar traversa activ cavitatea peritoneală și apoi pe cea pleurală, ar pătrunde în plămîni, de unde, prin arborele respirator, ca și unele larve de nematozi în cursul ciclului lor perienteric. ar ajunge in laringe, în faringe și de aici in fosele nazale. După mai mulți autori însă, larva nu părăsește tubul digestiv ; ea ajunge in esofag fie în mod activ, prin mișcări proprii, fie aruncată printr-un acces de vomă, pe care-1 poate provoca. Hobmeier, citat de E. Brumpt, consideră că, în general, larvele sînt digerate în tubul digestiv al câinelui și numai acelea care au avut șansa de a fi fost reîmpinse prin esofag în cursul unei vome și readuse în fundul gîtului se vor putea transforma în adulți, stabilindu-se în fosele nazale. în sfîrșit, unii autori iau în considerare și posibilitatea formei larvare, ajunse in tubul digestiv al gazdei definitive, de a se reînchista în viscerele acesteia după străbaterea peretelui tubului digestiv și, deci, de a nu se mai transforma în adulți.

Rolul patogen al acestui parazit, atît în stare de adult, cît și în acela larvar, este în funcție de numărul în care se găsește, în număr mic fiind bine tolerat de gazdele sale. Nu sînt prea rare cazurile în care, fie la necrop­sii, fie in cursul a diverse acte operatorii chirurgicale, se descoperă forme larvare de Linguatula semita, fără să se poată dovedi nici o legătură între ele și vreo acțiune patogenă.

Mai recent, Sacher, Khalil și alți autori acuză forma larvară adă­postită în viscerele unor animale de a produce omului sindromul denu­mit „halzun” sau „hararra”, apărînd uneori după ingerarea de viscere crude (în special ficat) de vită, oaie, capră sau cămilă și care se manifestă printr-o foarte puternică iritație a regiunii orofaringiene, cu congestie, in- flamație și stare asfixică. Iată cum descriu mai amănunțit G. M. Khalil și J. F. Sacher acest sindrom : atacul apare după citeva minute pînă la jumătate de oră după ce s-a mîncat ficat crud de oaie sau de capră, cu stare generală de „rău” și o senzație de prurit care debutează adînc în gîtlej și se poate întinde pînă la urechi. Se produce o congestie edematoasă a mucoasei buco-faringiene și respiratorii (amigdale, laringe, trompele lui Eustache), însoțite de scurgeri nazale și lacrimale, Khouri, citat de autorii de mai sus, arată că se produc și vomismente, în conținutul cărora unii pacienți au observat „mici viermi”. în cazuri foarte grave se produce asfixie, care poate fi urmată de deces, prin mărirea de volum a amigdalelor.

„Harrara” este un sindrom asemănător care a fost semnalat în Sudan după consumarea unei mîncări tradiționale în care intră viscere crude pro­venite de la aceleași specii de animale.

„Halzunul” a fost atribuit întîi unor trematode (Fasciola hepatica sau Dicrocelium dendriticum) susceptibile de a fi găsite în ficat și care, în cursul ingerării ficatului crud, s-ar fi putut atașa prin ventuzele lor de peretele faringian. Dar sindromul s-a produs și la indivizi care nu consu­maseră decît ganglioni mezenterici, iu care nu se găseau deci trematode (fasciole sau dicroceli). J. Sacher și colab. (1969) citează două cazuri în care, in cursul manifestării sindromului „halzun”, bolnavii au eliminat forme parazitare, care nu erau decît larve de Linguatula. Acești autori presupun că larvele ingerate urcă singure prin mișcări proprii pe peretele esofagului pînă în faringe și că sindromul „halzun” apare în special la acei indivizi care sînt sensibilizați la toxinele acestor paraziți printr-o infes­tare anterioară cu forma larvară. Pătrunderea de larve noi în regiunea eso- fagiană printr-o ingerare recentă dezlănțuie fenomene de alergie locală explicînd apariția acestui sindrom. Ca o consecință, ei susțin că „halzunul” trebuie să fie tratat în primul rînd prin antihistaminice.

Profilaxie. Cum ouăle paraziților adulți ajung pe sol și se pot găsi pe legumele culese de pe solul poluat, e bine ca legumele să fie foarte bine spălate atunci cînd se ingeră crude.

Dezinsectia se realizeaza prin aplicarea unor biocide speciale, omologate special pentru combaterea acestui tip de parazit.

In spatii interioare se realizeaza prin pulverizare reziduala cu pompe de joasa presiune.

In spatii exterioare se realizeaza atat pri pulverizare reziduala cat si prin pulverizare LV cu atomizoare de mare putere atat pe alei, pereti cat si in vegetatie.